Part I — Chapter I
A moment of confidence killed in just one verse
Hope clings, born of hatred
With suffocated love, glued together
Buried deep in the stains of a lie.
I sit like a child in her arms. I admit I’m happy! And not because I just made love, but because I feel loved and caressed. What more could I ask for? But unfortunately not everything is so beautiful in my life. She is already engaged, and I am afraid, in a way, to make this sacrifice in life.
And as I dreamed in her arms wandering through Heaven, she wakes me from the dream with a long kiss on the forehead, then hugs me tightly to her chest, quite generous — I admit, hearing her warm voice like an echo as she shouts at me, though I’m next to her:
“My love, do you really love me? Or do we just meet because we miss that something at home?”
I raise my eyebrows in surprise at the question, but also a little upset because I don’t think he found the right moment for this question by answering, muttering his words:
“But what happened to you, love, if you asked me? You know how I feel about you or rather … I think it feels.”
“I feel, my love, I feel the same for you, but I keep thinking about this life because it’s so cruel. Together we are perfect, separated we are totally unhappy and yet we can do nothing, absolutely nothing to be better”, she answers me visibly disappointed.
I look up so I can look into her green-brown eyes and with a short smile I caress myself trying to make her smile at least a little:
“It’s important that we love each other, love, the rest comes naturally. Let’s not force things and leave them as they are, because we are pretty good, not very good, but it’s good for the moment.”
He puts his head on the pillow and gets up from the bed. Apparently she didn’t like my failed attempt to get a smile out of her. She dresses in a bikini and when she covers her round breasts with her bra, I get up on the bed, grab her hand and pull it towards me, putting my ear to her heart, saying:
“Hey, honey, you know I love you! And your heart knows, only you don’t know! Why was my beautiful love upset when we were so good?”
She answers me a little irritated by the situation, throwing her black bra in the corner of the room:
“Do you think I’m tired of this role of lover and mistress? Or what we are! You know very well that one day he will find out and it could be worse.”
He takes my head in her palms, leans over, looks me straight in the eye, and whispers soothingly:
“I sincerely love you with all my heart and I’m tired of going to the one to touch me. To deceive myself that it’s you, to kiss me thinking of you. Please understand me too … I really can’t and…”
Her cell phone interrupted. She knows the disappointment on her face, the phone bothering her, she looks at who’s calling and motions for me to shut up. I obey her orders, because our rules are rules: When the phone rings, we are not allowed to breathe.
“Hello! Yes, I finished! I’ll be home in about half an hour. What a surprise? Come on, I’ll try to come faster, if that’s the case. Come on, kiss you! I love you too my life!”
He hangs up the phone and throws it on the bed, pushes me and sits on top of me with his head on my chest, hugs me and says briefly:
“I love you !”
I feel hot tears on her chest and as she hugs me harder and harder in my arms leaving me breathless… I interrupt trying to breathe:
“Hey! Love! You see that your mascara is broken, your boyfriend realizes and you don’t have time now to “hurry” again, you know that I love you, but we still can’t do anything else and it is not known when or if we will…”
The phone rings again… this time it’s my cell phone. She’s my girlfriend. I tell her with her eyes that now is her turn to be silent.
“Hello! What happened? Yes! Now I’m talking to the man to see how much it costs me and I’m coming to you. Yes! I will also buy bread, but first I stop by to take a shower, because I only smell Vaseline, as I helped the mechanic, because today he had no help. Good! It will not last long. Pup on you too!”
After I close the call, I can’t even say anything:
“That’s what I was saying! It bothers us! When mine, when yours! Why don’t they take care of their business?”
Smiling, I answer the dilemma:
“Because those two people love us in their own way.” Just as we love each other in our own way, they love us too. This is life, your word: Life is not so beautiful, neither for us but for others.”
“Do you think they know about us? Or are we cheating on them?”, she asks me quite surprised.
“I don’t think so, as long as we give them everything they need, I say, kissing her on the forehead. Now let’s hurry, people are waiting for us at home and maybe we’ll see each other soon in the city serving a juice or a beer to the four of us.”
She smiles and slaps me on the shoulder, telling me:
“And don’t be so damn good when we all go out on the town!” I understand that people need to know that we can’t stand each other, but still, let’s be normal at least once.”
”Ok!”
-----
Partea I — Capitolul I
Clipă de încredere ucisă doar într-un vers
Se agăță speranța, născută din ură
Cu iubire sufocată, lipită din mers
Îngropată adânc în pete de minciună
Stau ca un copil în brațele ei. Recunosc sunt fericit! Și nu pentru că abia am făcut dragoste, ci pentru că mă simt iubit și alintat. Oare ce aș putea cere mai mult? Dar din păcate nu e totul așa de frumos în viața mea. Ea este deja logodită, iar mie îmi e frică, într-un fel, să fac acest sacrificiu în viață.
Și cum visam în brațele ei rătăcindu-mă prin Rai, mă trezeşte din vis cu un sărut lung pe frunte, apoi mă strânge puternic la pieptul ei, destul de generos — recunosc, auzindu-i vocea caldă ca un ecou cum mă strigă, deși sunt lângă ea:
— Iubirea mea, tu chiar mă iubești? Sau doar ne întâlnim pentru că ne lipsește acel ceva acasă?
Ridic din sprâncene mirat de întrebare, dar și puțin deranjat pentru că nu cred că și-a găsit momentul potrivit pentru această întrebare răspunându-i mormăind cuvintele:
— Dar ce ai pățit, iubire, de mă întrebi? Știi bine ce simt pentru tine sau mai bine spus … cred că se simte.
— Simt, iubirea mea, simt și eu la fel pentru tine, dar mă tot gândesc la viața asta că e așa de crudă. Împreună suntem perfecți, separați suntem total nefericiți și totuși nu putem face nimic, absolut nimic pentru a ne fie mai bine, îmi răspunde ea vizibil dezamăgită.
Ridic privirea ca să o pot privi în ochișorii ei verzi-căprui și cu un scurt zâmbet mă alint încercând să o fac să zâmbească măcar un pic:
— Important e să ne iubim noi iubire, restul vine de la sine. Hai să nu forțăm lucrurile și să le lăsăm așa cum sunt, pentru că ne e destul de bine, nu foarte, dar e bine pentru moment.
Îmi lasă capul pe pernă și se ridică de pe pat. Se pare că nu i-a plăcut de încercarea mea, eșuată din câte văd, de a scoate un zâmbet de la ea. Se îmbracă cu bikini și când să-și acopere sânișorii rotunzi cu sutienul, mă ridic în fund pe pat, o apuc de mână și-o trag spre mine, punându-mi urechea la inima ei, spunându-i:
— Hei, iubire, știi că te iubesc! Și inima ta știe, doar tu nu știi! De ce s-a supărat iubirea mea frumoasă, când ne era așa de bine?
Îmi răspunde un pic iritată de situație, aruncându-și sutienul negru în colțul camerei:
- Crezi că nu m-am săturat de rolul acesta de amant și amantă? Sau ce suntem noi! Știi bine că într-o zi se va afla și poate fi mai rău.
Îmi ia capul în palmele ei, se apleacă, mă privește îndeaproape direct în ochi și îmi şopteşte liniștitor:
- Sincer te iubesc din tot sufletul și m-am săturat să mă duc la ăla să mă atingă. Să mă amăgesc că ești tu, să mă sărute gândindu-mă la tine. Te rog să mă înțelegi și pe mine … chiar nu mai pot și …
O întrerupe telefonul ei mobil. Se cunoaște pe fața ei dezamăgirea, deranjând-o telefonul, se uită cine sună și îmi face semn ca să tac. Eu mă supun ordinelor ei, pentru că la noi regulile sunt reguli: Când sună telefonul nici să respirăm nu mai avem voie.
- Alo! Da, am terminat! Cam în maxim jumătate de oră vin acasă. Ce surpriză? Hai că încerc să vin mai repede, dacă e vorba pe așa. Hai că te pup! Și eu te iubesc viața mea!
Închide telefonul și îl aruncă pe pat, mă împinge și se așează peste mine cu capul pe pieptul meu, mă strânge în brațe și îmi spune scurt:
- Te iubesc !
Îi simt lacrimile fierbinți pe piept și cum mă strânge ea din ce în ce mai tare în brațe lăsându-mă fără aer … o întrerup încercând să respir:
- Hei! Iubire! Vezi că ți se strică rimelul, își da seama iubitul tău și nu mai ai timp acum să te “grăbești” din nou, știi bine că te iubesc, dar încă nu putem face altceva și nu se știe când sau dacă vom …
Sună din nou telefonul … de data asta este mobilul meu. Este iubita mea. Din priviri îi transmit că acum e rândul ei să tacă.
- Alo! Ce s-a întâmplat? Da! Acum vorbesc cu omul să văd cât mă costă și vin la tine. Da! O să cumpăr și pâine, dar mai întâi trec pe la mine să fac un duș, pentru că miros numai a vaselină, cum l-am ajutat pe mecanic, pentru că astăzi nu a mai avut ajutoare. Bine! Nu va dura mult. Pup și eu pe tine!
După ce închid apelul nici nu mai apuc să spun ceva și:
- Asta spuneam! Ne deranjează! Când al meu, când a ta! Oare de ce nu își văd de treaba lor?
Zâmbind îi răspund dilemei:
- Pentru că persoanele alea două ne iubesc în felul lor. Așa cum şi noi ne iubim în felul nostru, ne iubesc și ei. Așa este viața, vorba ta: Viața nu e așa frumoasă, nici pentru noi dar nici pentru alții.
- Crezi că știu de noi? Sau că îi înșelăm?, mă întreabă destul de mirată.
- Nu cred, atâta timp cât le oferim tot ce au nevoie!, îi răspund sărutând-o pe frunte. Acum hai să ne grăbim, ne așteaptă oamenii acasă și poate ne vedem în curând și prin oraș servind un suc sau o bere la halbă toți patru.
Ea zâmbește și mă lovește cu palma peste umăr, spunându-mi:
- Și nu mai fi așa de-al dracului când ieșim toți în oraș! Înțeleg că lumea trebuie să știe că nu ne suportăm, dar totuși, hai să fim și noi măcar o dată normali.
- Bine!